| Copyright 2006 - Webmaster |
|
Primul stareţ al
schitului vechi este considerat Ilarion, unul dintre cei doi
călugări întemeietori. Era împodobit cu viaţă şi petrecere
plăcută lui Dumnezeu, stăruitor şi harnic, fapt dovedit de
realizările sale dobândite într-o perioadă scurtă de timp: “Un
ocolaşu de moşie îndestulatu cu livadă de pomi, locu de arătură
şi moară”. În timpul lui este construită biserica de lemn, după
ce s-a dat binecuvântarea episcopală şi sunt zădărnicite
încercările localnicilor de a acapara pământul schitului şi de a
alunga pe călugări. Atât el cât şi celalalt vieţuitor, Ştefan,
pun bazele vieţii monahale la Frăsinei formând primul nucleu de
viaţă de obşte organizată pe aceste locuri.
Monahul Ilarion vine pe aceste meleaguri în 1710 din pricina
răscoalelor din locurile unde se afla şi se sfârşeşte din viaţă
înainte de 1764, data construirii bisericii de zid, când la
Frăsinei era stareţ Climent.
Stareţul Climent era hirotonit
ieromonah. Ajunge stareţ înainte de data construirii bisericii
de zid, care se realizează prin stăruinţa sa, având ajutor
material din partea boierilor din familia Iovipali. Climent era
în relaţii foarte bune cu ctitorii noii biserici de la care
obţine atât banii pentru construirea bisericii, cât şi obiectele
necesare cultului şi întreţinerii schitului, pe tot timpul
stăreţiei sale.
În timpul lui se clarifică definitiv situaţia
în legătură cu averea mănăstirii. Mănăstirea intră în posesia
pământului dat de episcopie nu ca o dotă ecleziastică, ci ca o
donaţie bazată pe acte din partea boierilor familiei Iovipali
care puteau de acum înainte să se ocupe mai îndeaproape de
situaţia schitului. Stareţul Climent îşi dă obştescul sfârşit la
anul 1768.
Stareţul Isaia ieromonahul păstoreşte de la moartea lui Climent până la 1780 când schitul este părăsit. Numele lui este amintit în legătură cu adăpostirea căpitanului detaşamentului de voluntari condus de Preduţă Bujoreanu în anul 1780. După ce schitul este prădat şi părăsit nu mai avem date despre Isaia. Documentele menţionează doar că “bieţii monahi au fugit care unde au putut”, fără a preciza mănăstirea în care s-au dus. Schitul este reînfiinţat în anul 1845 de călugărul Acachie.
Stareţul Acachie păstoreşte în perioada 1845-1863. Se ştie că
venea de la
Mănăstirea Cernica.
Unii îl socotesc a fi fratele mai mare al Sfântului Calinic
(părere neîntemeiată deoarece sfântul l-ar fi protejat după
construcţia mănăstirii celei noi, dar în cazul lui Acachie nu se
mai ştie nimic). El se aşează la Frăsinei cu aprobarea
episcopiei din Râmnicu Vâlcea şi cu asentimentul lui Gheorghe
Iovipali, nepot de ctitor.
Activitatea sa este concretizată
prin repararea chiliilor şi rezidirea dependinţelor. În perioada
sa se zideşte pridvorul bisericii şi se zugrăveşte. Păstorirea
stareţului Acachie se sfârşeşte odată cu anul 1863 când Sfântul
Calinic reorganizează viaţa monahală din acest schit, dându-i o
nouă conducere şi administraţie. De acum înainte Mănăstirea
Frăsinei, cu statut de ctitorie vlădicească, va avea reguli
monahale ca la Muntele Athos din Grecia. Prin noua orientare,
mănăstirea va deveni un Athos românesc, cu viaţă şi reguli unice
în ţară.
După Acachie va urma la conducerea mănăstirii Policarp
Nisipeanu, călugăr cu viaţă înaltă, bun cunoscător al regulilor
monahale din Muntele Athos.
